Ştim cu toţii ce este web-ul, îl folosim în fiecare zi şi, dacă suntem puţin atenţi, putem să observăm cum evoluează. N-aţi fost atenţi? Atunci merită să facem o scurtă recapitulare.

În 1980, un tânăr programator englez pe nume Tim Berners-Lee obţine o slujbă de consultant la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) de lângă Geneva. Lui Tim i-a fost foarte greu să memoreze relaţiile complexe din cadrul organizaţiei, aşa că a conceput un program cu care să-şi poată nota diverse informaţii şi, mai ales, conexiunile dintre ele. Pentru a asta a folosit structurii de tip text între care se puteau intercala "trimiteri" (link-uri) -- adică hipertext. În 1989 propune conducerii CERN să implementeze un sistem distribuit de administrare a informaţiei bazat pe hipertext, care să fie disponibil întregului institut. După ce a primit acordul, lui Tim i-a fost suficient un an pentru a realiza patru lucruri mari şi late: un protocol de comunicaţie (HTTP), un format pentru hipertext (HTML), un program server care să furnizeze informaţie şi un program client (browser) care să ceară serverului informaţia şi apoi s-o afişeze. Clientul s-a numit WorldWideWeb.

Cum CERN a păstrat libere specificaţiile, a urmat o dezvoltare spectaculoasă şi oarecum haotică. Protocoalele şi formatele au fost extinse, a venit JavaScript, interfaţa CGI spre alte programe în partea de server şi, mai ales, creşterea exponenţială a numărului de situri web, până la nivelul la care s-a dovedit un mediu fezabil pentru comerţ. Amazon a fost primul mare succes în acest domeniu, după care a urmat o goană nebună spre ceea ce părea să fie un Eldorado al e-comerţului. N-a fost, pentru că metoda a fost greşită: s-a încercat imitarea modelului din lumea fizică, ignorându-se particularităţile noului mediu. Piaţa dotcom-urilor a căzut şi a urmat o nouă etapă, în care s-au încercat alte abordări.

Ceea ce se petrece acum se numeşte web 2.0 şi reprezintă o paradigmă în care web-ul este mai degrabă o platformă pentru servicii şi în care utilizatorii devin un factor activ, care adaugă valoare serviciilor pe care le folosesc. Spre deosebire de vechiul web (cel dinainte de cădere -- numit acum, prin contrast, web 1.0), care era în principiu "read only", în noul web utilizatorii sunt cei care furnizează o mare parte din conţinut. E deja "read/write". E suficient să ne gândim la blogosferă, dar Amazon reprezintă un alt exemplu. Mulţimea recenziilor, a evaluărilor (cu steluţe), a listelor tematice, a "etichetelor" (tags) sunt opera utilizatorilor şi toate acestea împreună fac serviciul mereu mai atractiv. Amazon nu mai este un "magazin online", este un serviciu (sau un set de servicii) a cărui valoare principală este că ne furnizează informaţie: mai degrabă descoperim cărţi decât căutăm cărţi într-un catalog şi, eventual, le cumpărăm.

Web 2.0 este nu numai mai democratic, dar şi mai personal. Dacă în vechiul web aveam pagina de start a browserului setată pe un portal general (de genul Yahoo), acum folosim servicii precum NetVibes sau PageFlakes, care ne permit să ne personalizăm informaţia, fiind în primul rând "agregatoare" de fluxuri şi de servicii. Ne "abonăm" la informaţia care ne interesează: fluxuri de ştiri, bloguri, recenziile postate pe Amazon de anumiţi utilizatori, anumite tag-uri din servicii de "social bookmarking" etc. Mai mult, putem integra aici şi alte servicii, cum ar fi calendare, acces la conturile de email, diverse motoare de căutare şi aşa mai departe.

De curând a fost lansat termenul "web 3.0" şi, fireşte, a stârnit o mulţime de controverse. În vreme ce web 2.0 chiar există, "web 3.0" este mai degrabă a proiecţie a unui web care urmează. Nimeni nu prea ştie cum va fi, dar e un frumos exerciţiu de imaginaţie. Dacă ducem doar puţin mai departe ce avem azi, am putea zice că -- prin analogie cu fişierele -- web-ul viitorul nu va fi doar "read/write" ci şi executabil. Cum? Deja câţiva pionieri precum Google şi Amazon au publicat API-urile unora dintre serviciile pe care le oferă, astfel încât acum oricine le poate integra în propriile aplicaţii web. Probabil la fel se va întâmpla cu tot mai numeroasele aplicaţii de birotică din web. Ce ar mai putea urma? Reputatul analist Dan Gillmor prevede că "web 3.0" nu va fi altceva decât un uriaş sistem de operare.