În ultima vreme s-a purtat o discuţie destul de
aprinsă pe o listă de discuţii având ca tematică
generală politicile IT (e vorba de TIC-Lobby). Subiectul se rezumă în
principiu la standarde publice versus standarde de facto (proprietare),
despre interoperabilitate şi despre raportarea tuturor celor
menţionate la relaţiile (informatice, desigur) dintre
administraţia publică şi societate. Ca întotdeauna în astfel de
situaţii, s-a ajuns şi la eterna dispută dintre comunitatea open
source şi lumea comercială -- personificată de marele bad guy
Microsoft -- şi, ocazional, s-au spus cuvinte grele. S-au făcut
şi diverse analogii cu situaţii din lumea reală (mai precis
lumea fizică -- pentru că, desigur, şi lumea digitală este
reală), s-au evocat experienţe personale, s-a dezbătut de
poziţii comerciale şi din perspectivă etică, ba chiar s-a
adus în discuţie şi "corectitudinea politică"...
N-aş putea spune că s-a ajuns la o concluzie
unanim acceptată. Limitându-ne doar la documente, treaba stă cam
aşa: deşi există un standard public pentru documente (bazat pe
formatele utilizate de OpenOffice), standardele de facto sunt
reprezentate de formatele utilizate de suita Microsoft Office. Dacă doi
corespondenţi convin să comunice documente folosind formatele
proprietare, este problema lor. Dacă însă un organism public vrea
să comunice cu mine folosind un format proprietar, situaţia se
schimbă, pentru că practic îmi impune să cumpăr programele
unui anumit furnizor de software şi astfel îmi limitează libertatea
de alegere şi, în plus, creează un avantaj comercial pentru
respectivul furnizor.
Ok, asta a fost teoria, să vedem cum stă treaba
practic. Banca cu care lucrez îmi oferă opţiune de a utiliza un
program de e-banking, ceea ce este de lăudat. Dar... pentru asta am nevoie
de IE şi de Windows (şi nu oricare, ci anumite versiuni). Admit
că pentru majoritatea clienţilor băncii situaţia este
acceptabilă, însă pentru mine -- care folosesc Firefox la birou
şi Safari (pe Mac) acasă -- nu este. Puteţi să-mi
spuneţi, pe bună dreptate: "Nu-ţi convine, schimbă banca",
cu observaţia că nu softul pe care-l foloseşte este criteriul
după care îmi aleg banca. Dacă însă organismele statului îmi
pretind rapoarte într-un anumit format proprietar pentru care se întâmplă
să nu am suport, atunci opţiunile mele se reduc foarte aproape de
zero, pentru că n-am de gând să emigrez.
Dar -- pentru că este şi un "dar" -- întâmplarea a
făcut ca în toiul acestei dezbateri, un prieten să îmi trimită o
prezentare (un slide show, bănuiesc) într-un format cât se poate de
ortodox -- adică standard public elaborat de OASIS (Organization for the
Advancement of Structured Information Standards) -- cu menţiunea
că nu-l poate vizualiza. Din păcate, pe calculatorul de la birou nu
am instalat OpenOffice, aşa că nici eu n-am putut deschide
fişierul. Aparent, morala este să folosim formatul PowerPoint, pentru
că este mai probabil că utilizatorii dispun de acest program.
Însă în felul acesta intrăm într-un cerc vicios. Care ar putea fi
soluţia?
O variantă posibilă este imitarea iniţiativei
din această vară a guvernului din Croaţia, care a recomandat
oficial instituţiilor administraţiei să utilizeze cu
precăderea programe open source sau -- când nu există această
posibilitate --programe proprietare care respectă standarde publice şi
sunt elaborate în Croaţia. Motivaţia invocată de guvernul croat
pentru această politică de achiziţii se referă pe
necesitatea de a interconecta sisteme diverse, ceea ce este foarte dificil în
condiţiile în care se folosesc formate şi protocoale proprietare. În
subsidiar se menţionează şi evitarea dependenţei de
anumiţi furnizori de software.
O altă variantă posibilă ar fi elaborarea
(sau preluarea) la nivel naţional a unor standarde publice care să
fie obligatorii în relaţiile între stat şi societate, astfel încât
producătorii sau utilizatorii de software să le poată implementa
indiferent de sistemele software pe care le utilizează. Însă
această perspectivă pare foarte îndepărtată atâta vreme cât
majoritatea instituţiilor publice impun în continuare furnizarea
rapoartelor în format DBF sau similar.
S-ar putea reproşa acestor variante că
reprezintă într-un fel "soluţii de forţă", care au
influenţe semnificative pe piaţă şi avantajează (sau
dimpotrivă) anumiţi producători. Dacă însă avem în
vedere că în această direcţie merge şi Uniunea
Europeană, este de aşteptat o aliniere a marilor furnizori. În fond,
nu se impune modul de implementare, aşa că interesul tuturor este
să satisfacă piaţa imensă pe care o legislaţie
comună o poate crea.
