Pe la începutul lui 2003, un fost coleg din redacţia
NetReport -- Augustin Moga -- ne-a trimis de peste ocean un text numit Calculatorul
(im)personal iar ideea era ca fie să-l publicăm, fie doar să
discutăm între noi subiectul. Cum ideile expuse erau într-adevăr
incitante şi au stârnit dezbateri în redacţie, am optat pentru o
variantă combinată: am publicat textul împreună cu două
comentarii din interior şi am invitat cititorii să răspundă
la întrebarea "Cât de personal (sau impersonal) aţi vrea să fie PC-ul
dvs.?". N-am primit reacţii iar subiectul a fost uitat, până când o
întâmplare recentă mi l-a readus nu doar în memorie, ci chiar în agenda
mea practică.
Foarte pe scurt: Interacţionăm zilnic -- uneori ani
la rând -- cu calculatorul de pe birou, dar acesta nu învaţă nimic din
toată această interacţiune. N-ar fi minunat ca din istoria
relaţiei om-computer, PC-ul să deducă într-un fel anumite tipare
comportamentale ale utilizatorului şi, pe baza acestora, să ne
anticipeze dorinţele? Un exemplu simplu ar fi ca, în timp ce-mi beau prima
cafea a zilei, PC-ul meu să-mi analizeze mesajele primite, să le
ordoneze după tematică sau importanţă şi, în plus,
să-mi extragă o revistă a presei. La urma urmei, fac asta
aproape în fiecare zi... Sigur, lucrurile pot fi duse oricât de departe dar, în
esenţă, chestiunea se referă la acelaşi lucru: interfaţa
cu computerul. Câtă "inteligenţă" ar trebui să
cuprindă? Câtă iniţiativă are dreptul să-şi
asume? În ce măsură această interfaţă poate să
devină un soi de "agent personal" şi câtă autoritate poate
să-şi aroge în chestiunile noastre personale?
"Nu, mulţumesc, n-am trebuinţă" -- a fost
răspunsul meu tranşant şi de-a dreptul mânios, Interfaţa
este proastă (adică lipsită de inteligenţă) şi
aşa trebuie să rămână. Argumentele, recunosc, erau mai
degrabă de ordin emoţional decât raţional -- mă
enervează orice "iniţiativă" a interfeţei (de pildă
auto-formatarea sau auto-corecţia din procesoarele de text) şi prima
mea grijă este să dezactivez toate aceste funcţii. Argumentele
raţionale le las în grija unui personaj mult mai competent decât mine:
Jaron Lanier. El spunea într-un celebru eseu --numit Agenţii
alienării -- că este o ruşine că oamenii au
tendinţa să delege autoritate computerelor şi că, de fapt,
acestea sunt cu atât mai productive cu cât utilizatorii au o atitudine mai
antagonică faţă de ele. O veritabilă "algebră
psihologică" este expusă de Lanier pentru a explica cum oamenii "se
tâmpesc" cu bună ştiinţă pentru a se coborî la nivelul
simulacrului de inteligenţă cu care agenţii -- şi, prin
extensie, toate interfeţele "dăştepte" -- se pretind
înzestraţi.
Cum, nu ştiţi cine-i Jaron Lanier? Este poate cea
mai pitorească figură din istoria computerelor, şi asta nu doar
datorită spectaculoasei sale coafuri rasta, care-i dă o alură
mai degrabă de pop star decât de om de ştiinţă. Nu
fără temei, având în vedere că Jaron este un cunoscut muzician,
compozitor şi virtuoz pianist, care a concertat cu nume mari ale muzicii
contemporane (Ornette Coleman, Philip Glass etc.). A făcut şi câteva
filme şi deţine o celebră colecţie de instrumente muzicale
exotice. La câţiva ani după ce păştea capre la graniţa
cu Mexicul, a inventat ceea ce se cheamă "realitate virtuală" şi
a construit primele mănuşi senzitive şi căşti cu
viziune spaţială. A făcut peste noapte o avere fabuloasă,
pe care a pierdut-o la fel de repede (datorită unor litigii contractuale
cu firma Thomson) iar acum este o voce autoritară în lumea IT şi
protagonistul primelor experimente de tele-imersiune şi
tele-prezenţă, cu fabuloase potenţiale aplicaţii -- de
pildă operaţii chirurgicale la distanţă sau
intervenţii tehnice în exteriorul navelor spaţiale.
Ok, nu-l credeţi pe Lanier... Am dezvoltat recent o
aplicaţie software cu interfaţă utilizator în browser. Când
utilizatorul introduce un şir de căutare într-un câmp, un mecanism
Ajax efectuează căutarea în baza de date şi generează
dinamic o listă de selecţie, din care utilizatorul selectează
numele clientului. Simplu şi elegant, nu-i aşa? Da, dar iată ce
se întâmplă: dacă un utilizator a căutat vreodată clientul Joe
Doe, acesta îi va apărea mereu în lista de selecţie, chiar
dacă între timp a fost şters din baza de date. Doar în Internet
Explorer. De ce? Datorită "inteligenţei" numită auto-complete,
pe care nu o pot dezactiva nicicum.
Nu, mersi, n-am trebuinţă. Prefer prostia riguroasă.
