Întotdeauna am avut convingerea că, în calitatea mea simplă de utilizator de computere, sunt victima unei imense -- hmm, greu cuvânt -- şarlatanii. Pur şi simplu, mi se vinde mai mult decât am nevoie. Aş putea să-mi fac toată treaba cu un computer mult mai simplu şi mai puţin costisitor dar, printr-un soi de conspiraţie mondială la adresa buzunarului meu, sunt obligat mereu şi mereu fie să-mi întăresc hardul şi softul, fie să-l schimb cu totul.

Pentru unii această permanentă cursă a înarmării informatice poate fi pasionantă. Pentru mine nu este. Constat că fiica mea are în camera ei un computer cam de patru ori mai puternic decât cel pe care-l folosesc eu în mod obişnuit la birou. Ea este elevă iar eu sunt profesionist IT. Desigur, PC-urile au devenit bunuri de larg consum, înţeleg foarte bine că toate aplicaţiile multimedia pe care ea le foloseşte intensiv necesită putere de calcul, în vreme ce pentru mine computerul este mai degrabă un soi de "terminal greu" la reţea (n-am nici măcar placă de sunet). Dar foarte curând va trebui să-l schimb -- pentru că softurile noi nu-l mai acceptă -- şi nu voi avea altă şansă decât să-mi cumpăr unul de zece ori mai puternic, capabil să facă o mulţime de lucruri minunate, dar de care nu am nevoie.

Accept: sunt un retrograd şi, în plus, sufăr de mania persecuţiei. Însă iată că, de curând, unul dintre eroii mei din lumea tehnologiilor -- nimeni altul decât Nicholas Negroponte, fondatorul MIT Media Lab, iniţiatorul revistei Wired, autorul celebrei cărţi Being Digital -- a venit cu un proiect care a uimit multă lume: un laptop în dotarea personală a fiecărui elev. Şi nu e vorba de elevii bogatelor state occidentale, ci de elevii statelor sărace sau în curs de dezvoltare, unde adesea chiar şi curentul electric este o problemă. Totul ar părea utopic până când se enunţă preţul: 100 de dolari. Nu este nici glumă, pentru că proiectul -- botezat HDLP (100 Dollar Laptop Project) -- a fost prezentat la Forumul Economic Mondial de la Davos.

În acest punct s-ar impune o discuţie privind eficienţa educaţională a proiectului, însă nu acesta este aspectul care mă interesează acum. E suficient pentru moment să menţionez că secundul lui Negroponte în acest proiect este Saymour Papert -- o somitate în domeniul noilor tehnologii educaţionale -- şi că rezultatele unui proiect-pilot desfăşurat în două sate din Cambodgia a furnizat suficiente argumente pro. Problema care mi se pare interesantă în acest context este dacă este într-adevăr posibilă producerea unui laptop funcţional la un astfel de preţ. Pentru că dacă este, atunci senzaţia mea că suntem cu toţii traşi pe sfoară ar căpăta o oarecare consistenţă...

Specificaţiile publicate (vezi http://laptop.media.mit.edu/) vorbesc despre un notebook de dimensiuni normale (adică ecran de 12 ţoli), bazat pe un procesor la 500 MHz. Principala diferenţă faţă de un laptop obişnuit o constituie absenţa discului hard, înlocuit cu o memorie flash de 1 GB. În rest, conectivitate USB şi tehnologie wireless încorporată. Foarte modest -- aţi putea spune -- însă iniţiatorii proiectului afirmă că un astfel de laptop va putea face tot ce poate face unul de zeci de ori mai scump, cu o singură excepţie: să stocheze volume imense de date (care, de regulă, reprezintă doar multimedia pentru divertisment). Cheia o reprezintă o veritabilă "cură de slăbire" software aplicată sistemelor comerciale. Negroponte o spune pe şleau: "Laptop-urile de azi au devenit obeze. Două treimi din software este folosit doar pentru a administra a treia parte, care de obicei face aceleaşi funcţii în nouă feluri diferite". Evident, sistemul de operare va fi Linux.

Ar mai trebui spus că sistemele vor încorpora câteva inovaţii majore dezvoltate la MIT Media Lab. În primul rând este vorba tehnologia de afişare E-Ink, care este un fel de "hârtie electronică" care are avantajul că oferă un confort vizual comparabil cu al hârtiei tipărite şi necesită un consum minimal (funcţionează fără refresh). Tot de la MIT provin şi reţele peer-to-peer Mash (wireless, pe bază de proximitate).

Costurile estimate sunt de 90 de dolari, în condiţiile unei producţii de ordinul sutelor de milioane de unităţi, de care Brazilia şi China s-au arătat deja interesate. Restul e marjă de siguranţă şi profit.