Pe vremea când eram elev, am avut şansa să studiez într-un liceu proaspăt construit, unul dintre cele mai moderne din ţară la vremea aceea. În afară de un centru de calcul dotat după standardele vremii, liceul mai dispunea de o sală special concepută şi utilată pentru studiul limbilor străine. Asta însemna un amfiteatru cu "separeuri" pentru fiecare elev, o instalaţie complicată de sonorizare cu căşti, microfoane şi pupitru ce comandă, izolaţie fonică, instalaţie de proiecţie şi toate celelalte. Problema este că n-am făcut decât o singură oră de limba engleză în minunatul cabinet, şi aceea fără ca aparatura să fie pusă în funcţiune.

De ce? Se pare că era prea complicat, era prea multă tehnologie. Nu era vina profesorilor -- extraordinari de altfel. Era, pur şi simplu, mult mai comod şi mai eficient să ne întâlnim într-o banală sală de clasă, cu catedră şi tablă, şi să conversăm fără să apăsăm pe butoane. Mediul ne era mai familiar iar atmosfera era mult mai colocvială. Există ceva natural în comunicarea între elevi şi profesori, ceva pe care tehnologia adesea îl stânjeneşte.

În momentul de faţă, în România, peste 1500 de licee au fost dotate cu laboratoare informatizate constând de regulă dintr-o reţea de 26 de staţii legate în reţea, dotate cu software uzual (sistem de operare, suită de birotică, etc.) şi platforma de e-learning AEL -- dezvoltată de Siveco -- care furnizează funcţii educaţionale şi, în plus, funcţii administrative tipice şcolilor. Circa 600 de licee beneficiază de conexiune la internet. Există şi o ofertă destul de bogată de cursuri (peste 500 de "lecţii electronice") pentru diverse discipline. Peste 20.000 de profesori au fost instruiţi pentru utilizarea acestui adevărat arsenal tehnologic.

De altă parte, un studiu publicat recent de Softwin apreciază că peste 50% dintre elevii de liceu din România au un calculator acasă. Deşi estimarea este făcută pe un eşantion mic, înclin să dau crezare cifrei. În ciuda statisticilor care-i consideră pe majoritatea români săraci, foarte mulţi părinţi fac eforturi pentru a pune la dispoziţia copiilor lor această adevărată efigie a vremurilor noastre: calculatorul personal. Mai mult chiar, pentru a atenua ceea ce se cheamă de obicei "digital divide", o iniţiativă guvernamentală numită Euro200 acordă sprijin familiilor cu venituri mici pentru a achiziţiona computere pentru copii. Deşi am serioase rezerve privind acest program, statisticile pretind că pe această cale au fost achiziţionate peste 22.000 de computere.

Situaţia pare luminoasă, nu-i aşa? Singurul lucru care mă deranjează -- cârcotaş cum sunt -- este că n-am reuşit să găsesc nici o explicaţie referitoare la scopul final al acestei masive operaţiuni de informatizare a învăţământului şi, în consecinţă, nici o evaluare a rezultatelor obţinute. Spun "în consecinţă" pentru că orice evaluare trebuie să pornească de la nişte obiective clar formulate, care apoi să fie confruntate cu nişte rezultate cuantificabile. Altfel spus: cu cât sunt mai bine pregătiţi elevii în condiţiile învăţământului informatizat în comparaţie cu învăţământul "clasic" -- în care până şi retroproiectorul era un lux?

În practică, lucrurile nu mai par atât de roze. Laboratoarele informatizate din şcolii sunt sub-exploatate, iar motivaţiile acestei stări de lucruri sunt multiple. Se poate vorbi despre absenţa administratorilor se reţea, despre penuria de profesori care să predea utilizarea calculatoarelor, despre rezistenţa la nou şi despre multe altele, printre care şi "sindromul cabinetului fonic" despre care vorbeam în deschidere.

Părerea mea este însă că există o "nepotrivire de impedanţă" între sistemul de învăţământ actual şi noile metode de educaţie informatizată. Utilizarea calculatorului implică a acorda elevilor o anumită libertate de acţiune, de informare şi, implicit, de opinie. Ceea ce, în tradiţia şcolii româneşti, este de neconceput. A înlocui tabla şi creta cu ecranul computerului este fără nici un folos atâta vreme cât metodele didactice se vor mărgini în continuare la o monotonă serie bazată pe predat, ascultat şi lucrare de control.

Cei care vor revoluţiona sistemul vor fi elevii. Când marea majoritate a acestora va avea acces neîngrădit la resursele informaţionale şi educaţionale din internet, şcoala va fi obligată să renunţe la modelul industrial al benzii de montaj pe care se bazează azi şi să se adapteze la mijloacele şi, mai ales, la cerinţele unei societăţi informaţionale.