Există multe situaţii în care trebuie să completăm formulare. E un rău necesar. O vreme nu m-am temut de acest exerciţiu birocratic şi mi-am imaginat că, dacă am o diplomă de studii superioare, un simplu formular n-are cum să mă pună în dificultate. Cu timpul a trebuit să-mi revizuiesc atitudinea şi să constat că lucrurile sunt mai încurcate decât ar trebui să fie.

Mai concret, rubrica în faţa căreia am avut de cele mai multe ori ezitări a fost cea în care trebuia să-mi declin profesiunea. Eram -- în terminologia epocii -- "analist-programator". De multe ori, răspunsul nu era considerat satisfăcător. Asta-i ocupaţia, mi se replica, şi eram îndemnat să-mi urmez colegii care făceau aceeaşi muncă dar aveau profesiuni onorabile: erau ingineri sau economişti. Aşadar, reformulam: sunt informatician. Ei bine, acest răspuns avea darul să-mi atragă din partea cealaltă a ghişeului o privire deopotrivă obosită şi plictisită din care reieşea în mod evident părerea funcţionarei despre IQ-ul meu. Urma, invariabil, o întrebare ajutătoare răstită într-o octavă superioară: "Ce şcoală ai terminat?" Răspunsul meu era considerat edificator în prima sa jumătate, aşa că eram clasat scurt: matematician. Am învăţat lecţia dar situaţia nu s-a ameliorat. Când răspundeam din prima "matematician", mă alegeam cu acelaşi gen de privire. Adică profesor, nu? Negaţie. Nervi. Confuzie. Întrebări ajutătoare. Şi tot aşa...

Apoi lucrurile s-au complicat şi mai mult, pentru că am devenit jurnalist şi chiar editor. M-am resemnat însă la gândul că, din punct de vedere birocratic, eram matematician. La urma urmei, o meserie onorabilă. Cu timpul, formularele au început să cuprindă rubrici distincte pentru profesie şi ocupaţie, căci situaţiile confuze au început să devină tipice. Profesia: inginer. Ocupaţia: agent de vânzări. Mai mult chiar, mai nou ţi se cere adesea şi funcţia, ceea ce-ţi poate da satisfacţia unei răzbunări necruţătoare: Senior Software Developer. Eh?

Însă în viaţa civilă am continuat să mă recomand cu mândrie ca informatician, iar dacă situaţia o impunea, coboram puţin ştacheta: mă ocup cu calculatoarele. Dezavantajul acestei abordări este că printre profani domneşte convingerea fermă că un informatician se pricepe la absolut tot ce are legătură cu computerele şi, prin urmare, nu este exclus ca vreun puşti să te încuie cu vreo câteva consideraţii despre cooler-ul procesoarelor AMD sau despre driverele noii sale plăci grafice. Oricum, bine gestionată, o astfel de recomandare îţi atrage de regulă respectul vecinilor de bloc sau al tovarăşilor ocazionali dintr-un compartiment de tren.

Până la urmă lumea a ajuns să se obişnuiască cu omniprezenţa computerelor, prelungind însă întreaga mitologia care le înconjoară. De pildă "computerul nu greşeşte". Precizia atribuită calculelor computerizate tinde în continuare să acrediteze orice răspuns furnizat de calculator. Pentru cei mai mulţi oameni, ceea ce se întâmplă în măruntaiele electronice ale celui mai banal PC se asociază în mod inconştient cu magia. Computeristul este, fireşte, văzut ca un magician iar admiraţia în faţa abilităţii sale de a stăpâni "fiara" este întreţinută şi de jargonul savant pe care-l foloseşte. În fine, putem spune că şi noi, cei din IT, ne-am câştigat un loc onorabil în societate.

Sau cel puţin aşa am crezut până la alegerile din noiembrie 2004. Nu mi-am putut imagina că cineva va putea să utilizeze tocmai această mitologie în scopuri cel puţin dubioase. Scandalul este în plină desfăşurare la ora când scriu aceste rânduri şi trebuie să constat cu mâhnire că una dintre consecinţe -- cu siguranţă nu cea mai gravă -- este că o pată greu de şters a fost aruncată asupra credibilităţii noastre de specialişti în calculatoare. Pentru că, iată, din postura mea de "magician" nu pot explica unui profan că o validare formală a datelor introduse într-o aplicaţie este o cerinţă elementară şi că alterarea rezultatelor intermediare ale unei aplicaţii este inacceptabilă. Peste toate explicaţiile mele se va aşeza irevocabil mitologia calculatorului care nu greşeşte.

Va trebui să mă feresc de-acum înainte să mă laud că sunt informatician. Să redevin oare matematician? La ce bun să predic în pustiu că într-un tabel suma sumelor coloanelor este întotdeauna egală cu suma sumelor liniilor? E mult mai complicat decât să admit că oamenii pot greşi, pot fi neatenţi sau neglijenţi, obosiţi sau rău intenţionaţi...

Sau poate iresponsabili. Precum calculatoarele.