Am întreprins
săptămânile trecute o investigaţie în lumea aşa-numitelor
"cărţi electronice". Totul a pornit de la sentimentul că sub
ochii mei se petrece un fenomen extrem de important, o adevărată
revoluţie. Iar la mulţimea de revoluţii cu care s-a nimerit să
fim contemporani, e posibil să ratezi câte una din pură
neatenţie. Pe scurt, investigaţia mea a fost mai degrabă un
exerciţiu de atenţie.
Lucrurile sunt în
aparenţă simple. Textul se transpune în format digital, această
formă este stocată şi distribuită cititorilor, iar
cititorii îl vor vedea cu ajutorul unor aparate capabile să afişeze
textul. Gata, am scăpat de hârtie, am salvat pădurile şi avem
şansa să ne purtăm biblioteca în buzunar. Dar... Intervin o
mulţime de probleme. Pentru a le inventaria le-am împărţit în
trei clase: conţinut, distribuţie şi vizualizare.
În privinţa
conţinutului, prima problemă o constituie formatul. Proiectul
Gutenberg a digitizat până acum vreo 12.000 de cărţi în format plain
vanilla ASCII, adică "text chior". Desigur, în 1971 părea
varianta cea mai accesibilă. La polul celălalt se află
cărţile scanate pur şi simplu ca imagini bitmap. Între aceste
extreme găsim o mulţime de variante, începând cu text chior cu
marcaje (eventual Unicode), Postscript şi PDF, HTML, SGML şi XML, plus
o mulţime de formate proprietare. Fiecare cu avantaje şi dezavantaje.
Dar mai intervine ceva.
Cărţile nu înseamnă numai text, ci şi ilustraţii. Mai
mult, eliberaţi de limitările impuse de hârtie, autorii au început
să experimenteze diverse tehnici specifice Web-ului: hipertextul, interactivitate,
elaborarea colaborativă. În plus, cărţile viitorului vor integra
cu siguranţă şi conţinut audiovizual.
Distribuţia
comportă mai multe aspecte. Practic, autorii pot deveni proprii lor
editori şi librari, furnizând conţinutul direct cititorilor, ceea ce
ar demola o întreagă industrie a cărţii. Totuşi, editorii
vor supravieţui, pentru că e de presupus că mulţi autori
vor prefera să lase în seama profesioniştilor tot ce nu ţine de
elaborarea conţinutului. Complicaţiile legate de bani şi
drepturi de autor nu sunt chiar la îndemâna tuturor.
În fine, ajungem şi
la "aparatul de citit", la device. Deocamdată, cel mai
răspândit este PC-ul. Cu el pot să-mi descarc cărţile,
să le stochez şi să le vizualizez. Am viewer-e pentru
aproape orice format de conţinut şi spaţiu pe discuri şi
CD-uri pentru mii de cărţi. Dar e incomod. Nu atât pentru că
nu-l poţi duce în pat sau în cadă - nici chiar laptop-ul,
credeţi-mă - ci mai ales pentru că ergonomia vizuală
a paginii tipărite este încă departe de a fi egalată de orice
tip de display. Marea majoritate a utilizatorilor preferă să listeze
texte mai mari de câteva mii de cuvinte.
Aparate specializate
pentru lectura cărţilor digitale au început să apară, dar
succesul a fost modest. RocketBook a fost cel mai notabil, dar cu un an în urmă
compania producătoare a încetat să-l mai fabrice. Palmtop-urile nu
sunt decât un surogat inacceptabil. Cel mai interesant produs pe care l-am
găsit se cheamă hiebook, dar dimensiunile m-au dezamăgit.
Cu o diagonală a ecranului de 5,6 ţoli, este doar un palmtop ceva mai
specializat.
Acum urmează un
exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că tehnologiile de
afişare au atins acel nivel la care avantajul vizual al tipăriturii
este anulat. Cum ar trebui să fie "aparatul de citit" ideal?
Mi-ar plăcea să
fie compact, ca un handheld, dar cu un ecran touchscreen de dimensiunile
unei coli A4, cu o copertă subţire de protecţie. Chiar dacă
ar fi suficient de uşor ca să-l ţin într-o mână, ar trebui
să-l pot aşeza în picioare pe birou. Ar trebui să poată să
afişeze imaginea fie pe verticală fie pe orizontală. Ar trebui
să ştie să afişeze toate formatele uzuale şi să
redea conţinut multimedia. Să cânte şi, mai ales, să
citească: când conduc îl pun pe scaunul alăturat şi-l ascult. Ar
trebui să se conecteze wireless la Reţea şi să aibă
măcar un browser şi un client de e-mail. Ar trebui să pot face
însemnări de mână, cu un pen banal, iar pentru text să
recunoască scrisul de mână. Porturi wireless pentru conectare la
orice fel de periferice (tastatură, imprimantă etc.). Iar dacă
tot are atâta putere de procesare, de ce să nu aibă şi softurile
de birou obişnuite?
De fapt, n-ar fi altceva
decât PC-ul ideal. Îl aştept.
