Într-o însorită dimineaţă din vara anului
trecut, m-am trezit tocmai când la radio se difuzau ştirile de la ora
şapte. Proaspăt numit ministru al educaţiei şi
cercetării, domnul Athanasiu zicea că tinerii până la 35 de ani
vor putea să facă în mod gratuit şcoala de şoferi. Oare
visam? Se pare că nu: la următoarele ştiri, ministrul zicea
că a încheiat un contract cu Automobil Clubul Român în vederea
bla-bla-bla. Şcoală de şoferi la tot cartieru'!
Până la urmă s-a vădit că pe domnul
ministru l-a luat gura pe dinainte şi că, de fapt...
ăăăă... să vezi că... nu prea se poate... Da' ar
fi mişto, nu-i aşa? Desigur, totul s-a stins într-un mod de un
penibil desăvârşit iar apoi s-a aşternut tăcerea. Şi
uitarea. Şi jena că un ministru de la care te-ai aştepta să
aibă viziune are doar viziuni. Să trecem...
De curând, guvernul a conceput un proiect de lege care vrea
să stimuleze achiziţionarea de calculatoare de către tinerii
elevi şi studenţi provenind din familii cu venituri modeste. Mai
precis, guvernul intenţionează să ofere un ajutor financiar în
valoare de 200 de euro pentru achiziţionarea unui computer nou, în
condiţiile în care solicitantul provine dintr-o familie care are un venit
lunar brut mai mic de 1,5 milioane lei pe membru.
Desigur, intervin o serie întreagă de detalii. O parte
dintre acestea se referă la anumite limitări (limită de
vârstă 26 de ani, un singur computer pe familie, ajutorul să nu
depăşească valoare calculatorului, interzicerea
înstrăinării timp de 3 ani etc.) iar o altă parte se referă
la un halucinant sistem birocratic prin care să se pună în
practică acţiunea. Inutil de precizat că normele metodologice
încă nu au apărut, legea mai trebuie să treacă prin
Parlament, dar cererile au început să fie primite începând de la 1 mai
anul curent. Brambureala e totală.
Sunt multe aspecte care mă intrigă în toată
această iniţiativă. De pildă, chiar acordarea de ajutor
financiar mi se pare nefericită. Se putea recurge la un sistem de
facilităţi de creditare şi deductibilitate fiscală.
Însă cu siguranţă alţii sunt mai pricepuţi decât mine
ca să pună în evidenţă neajunsurile acestui proiect (un
excelent articol pe această temă a fost publicat de Bogdan Marchidanu
în ediţia eWeek din 21 aprilie). Mă voi referi în continuare
doar la câteva detalii.
Mă întreb de ce oare valoarea ajutorului este
exprimată în euro iar pragul este exprimat în lei, cu precizarea că
va fi indexat anual prin decizie guvernamentală. S-o fi jenat guvernul
să spună explicit, în limbi de circulaţie
internaţională, că românii care câştigă lunar mai mult
de 37,1 euro (brut!) pe membru de familie sunt prea bogaţi ca să fie
sprijiniţi să-şi cumpere calculator?
Foarte interesantă este precizarea că ajutorul
financiar se face în ordinea crescătoare a venitului brut lunar pe membru
de familie. Oare chiar nu realizează guvernanţii că primii
beneficiari trăiesc, pur şi simplu (dar şi dureros), la limita
supravieţuirii? Aş înţelege o astfel de ordine la acordarea de
ajutoare sociale, însă mi se pare evident că diferenţa de
preţ până la o configuraţie utilizabilă (cu monitor,
adică) s-ar putea să fie un lux inaccesibil pentru o familie care cu
greu îşi poate asigura pâinea cea de toate zilele.
De ce n-ar fi ordinea descrescătoare a rezultatelor
şcolare? De ce să nu încurajezi pe cei care, chiar în condiţii
grele, se luptă pentru o viaţă mai bună şi acordă
credit învăţăturii? Acest simplu detaliu - oricum, pragul este
foarte jos - ar însemna o schimbare esenţială a perspectivei morale:
nu miluieşti, ci răsplăteşti.
În fine, ar mai fi o problemă de fond: de fapt, ce
urmăreşte acest proiect? Textul spune că "stimularea şi
perfecţionarea îndemânării utilizării tehnicii de calcul"
şi face referire la "criterii sociale". Este vorba de o problemă cât
de poate de serioasă care se exprimă prin sintagma digital divide
şi se referă la fenomenul de marginalizare a celor care nu au
şansa de a accede la cunoştinţele şi deprinderile
esenţiale necesare într-o societate din ce în ce mai mult bazată pe
tehnologie înaltă. Există, într-adevăr, pericolul ca tinerii
provenind din medii sărace - mulţi dintre ei talentaţi - să
fie defavorizaţi pe o piaţă a muncii în care abilitatea de a manevra
mijloace informatice devine un criteriu eliminatoriu, adâncind astfel o falie
socială oricum prea adâncă.
Dacă însă cei care au elaborat proiectul ar fi
avut curiozitatea (ca să nu mai vorbesc de datorie) să citească
măcar câteva studii elaborate pe această temă, ar fi aflat
că toate iniţiativele pompieristice de acest gen au
eşuat. Pentru că a furniza fiare de 200 de euro nu înseamnă
nimic. Mai e nevoie de software, de instruire, de acces la conţinut
informaţional adecvat şi încă de multe altele. Noua viziune
vorbeşte despre includere socială prin acces la tehnologie iar
accentul este pus pe literacy - echivalentul modern al
alfabetizării din epoca industrială. Dar pentru asta este nevoie de
strategie cu bătaie lungă, nu de pomană cu aromă
electorală.
