Povestea Unix-ului începe simplu: un grup de giganţi se hotărăsc să facă un sistem de operare. Dar nu unul oarecare, ci cel mai cel. Îl botează MULTICS şi se apucă gospodăreşte de treabă. După o vreme, giganţii se lasă păgubaşi. Prea greu. Sutele de milioane de dolari cheltuiţi sunt oricum mărunţiş în buzunarele fără fund ale unora ca AT&T sau General Electric. Tonele de cod sursă se prăfuiesc prin arhive, până când un june proiectant angajat în defunctul proiect găseşte un PDP-7 uitat de toţi şi îi vine ideea năstruşnică să proiecteze un joc cu nave stelare care se hârjonesc printre galaxii. Ca să facă trebuşoara asta, Ken bagă de seamă că tare bine i-ar prinde un asamblor. Îl face, dar tot nu-i mulţumit. Acum vrea un mediu de dezvoltare, ba mai mult chiar... Îl atrage în joc pe prietenul lui Dennis şi scriu împreună un sistem de fişiere, un sistem pentru execuţia proceselor, un interpretor de comenzi... Toate foloseau din plin experienţa din MULTICS, dar erau mult mai simple. Era doar o joacă.

Nu ştiu dacă jocul cu nave stelare a mai apucat să fie terminat. Îmi imaginez că şefii i-au prins pe cei doi, le-au luat jucăria şi i-au pus la treabă. Numai că s-a vădit că treaba s-ar fi făcut mai uşor dacă ar fi avut la dispoziţie tot ce dezvoltaseră în joacă... Au portat totul pe noile maşini. Iar "totul" însemna deja un sistem de operare, botezat în glumă de colegi UNICS (gluma venea din abreviere: UNIplexed...). Ca să poată să porteze uşor "jucăria" şi pe alte maşini, Dennis s-a pus pe treabă şi a conceput un limbaj mai potrivit (şi compilatorul aferent). Limbajul a căpătat un nume provizoriu, care s-a dovedit - desigur - definitiv: C.

Cam asta este anecdotica. Ken Thomson şi Dennis Ritchie au intrat în istorie ca părinţii Unix-ului. Ce a urmat este mai greu de povestit. AT&T a revenit în joc, sistemul s-a răspândit, codul a fost re-scris de nenumărate ori, au apărut tot felul de variante astfel încât acum este greu să mai discerni dacă Unix este un program sau un concept.

Povestea Linux-ului începe la fel de simplu: un student finlandez studiază sistemele de operare după o carte a profesorului Tanenbaum. Ar vrea să se joace cu nucleul Minix pe care profesorul l-a conceput pentru scopuri didactice, ca exemplificare a noţiunilor prezentate. Ghinion: n-are decât un PC cu procesor Intel 386. Nu-i nimic. Scrie un driver de disc şi apoi un sistem de fişiere ca să poată pune fişiere de Minix. Mai implementează şi un mecanism de multitasking şi constată că tocmai a creat un nucleu de sistem de operare de tip Unix. Nu grozav, dar merge. Apoi are o idee genială: hai să ne jucăm pe Internet (suntem deja prin 1991). Linus publică sursele şi o mulţime de entuziaşti se alătură. Ce a urmat se cam ştie. Mai puţin se ştie despre disputa tehnică între Linus Torvalds şi Andrew Tanenbaum, dar ce mai contează acum că Linux nu a fost pe gustul profesorului?

Ce au în comun cele două poveşti? Jocul şi o doză de "ceva" pentru care nu găsesc un cuvânt mai potrivit decât... romantism. Şi ar mai fi ceva: ambele poveşti au contribuit în egală măsură la un fenomen ciudat: free software. (Da, şi Unix. Versiunea de la Berkeley - BSD - este tot free).

Poveştile se intersectează. După ce Unix-ul parcurge un complicat traseu din punctul de vedere al proprietăţii, ajunge la SCO (Santa Cruz Operation). În urmă cu câţiva ani am participat la o întâlnire cu presa organizată de SCO la Budapesta, cu care ocazie una dintre temele de discuţie a fost Linux. Oficialii de la SCO s-au arătat extrem de încântaţi de popularitatea crescândă a Linux-ului, fără însă a-l lua în serios (Linux este ca o bicicletă, în vreme ce Unix este o maşină de lux). Importanţa Linux-ului în viziunea celor de la SCO venea din faptul că putea să contribuie la popularizarea sistemelor de operare Unix-like printre tinerii specialişti, ceea ce ar fi urmat să crească vânzările de sisteme Unix comerciale.

Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. Linux a continuat să crească iar Caldera, o firmă specializată în dezvoltarea de soluţii bazate pe Linux, ajunge să cumpere SCO şi devine proprietara Unix-ului.

Aş putea acum să închei aceste rânduri cu câteva frumoase referiri la David şi Goliat. Dar nu o voi face, fiindcă nu prea îmi mai este clar cine-i David şi cine-i Goliat. Pentru că în scenă a mai apărut şi IBM care - după ce a dat greş cu OS/2 - s-a apucat împreună cu SCO să dezvolte un Unix pe 64 de biţi (proiectul Monterey). Dar, între timp, Big Blue descoperă Linux-ul şi-l adoptă cu braţele (şi pungile...) larg deschise, renunţând la Moneterey.

Urmarea este năucitoare: Caldera - sub noul nume SCO Group - cheamă pe IBM în judecată şi îi cere despăgubiri de un miliard de dolari pentru că suportul acordat Linux-ului i-a distrus piaţa pentru sistemele Unix comerciale. Semnul exclamării.

Nu mai contează acum că, de fapt, Caldera a contribuit mai mult decât IBM la promovarea Linux-ului... Semnalul este clar: softul open source pătrunde în întreprinderi. Jucăria unui adolescent finlandez s-a transformat din bicicletă în maşină de lux.