Relaţia mea cu presa este oarecum ambiguă. Am lucrat multa vreme în presă, aşa că am devenit un "cititor profesionist". Nu, nu e de bine. E un fel de deformaţie care mă privează de inocenţa cititorului obişnuit, care deschide ziarul pentru a afla ce se mai întâmplă. Dacă iau în mână un ziar, primul lucru pe care îl văd este macheta. Nu titlurile principale, ci ierarhizarea lor prin paginaţie. Nu editorialul, ci modul în care este plantată poza editorialistului. Nu ştirea în sine, ci tonul. Ce mă deranjează însă cel mai tare este faptul că toate ziarele care mi-au plăcut fie au dat faliment, fie au căzut în banal.

Televiziunea este, în domeniul ştirilor, încă şi mai rea. Cu toate astea, dacă am ocazia, la şapte fix mă aşez în faţa televizorului şi mă las bombardat cu fapte diverse ridicate la rang de titluri de prime time, în aşteptarea celor două sau trei ştiri reale. Care cel mai adesea sunt prezentate în doi peri, fără background, fără plasare în context. Jalnic, dar goana după audienţă pare să justifice o asemenea abordare.

Alternativa? O idee seducătoare pe care Internetul promite că o poate materializa: presa personalizată. Un ziar anume pentru mine, un ziar realizat pe baza intereselor şi preferinţelor mele, un ziar pe care să-l găsesc dimineaţa în inbox şi pe care să-l tipăresc ca să-l citesc la prima cafea a zilei. Sau poate mai mult: o emisiune de ştiri personalizată. O andeea-escă virtuală, care să mă întrebe suav: Dragă Mircea, vrei să încep cu ştirile politice sau cu cele economice? Ar fi grozav, nu-i aşa? Să pot să-i zic "treci mai departe" sau "pe scurt că mă grăbesc", să pot să cer o hartă, biografia unui personaj, o cronologie a evenimentelor...

Cu ceva vreme în urmă, am brodat puţin pe această idee împreună cu un prieten implicat în domeniul audio-vizualului. Însă am realizat destul de repede un potenţial pericol: izolarea. Selecţia personalizată a ştirilor mă va feri de "senzaţiile tari" - precum cotidienele babe violate de nepoţi sau tradiţionalele crime de la cârciumă - dar poate şi de evenimentele semnificative care nu se încadrează în "grila" preferinţelor mele. Poate că vecinul meu va prefera cortegiul nesfârşit al crimelor abominabile şi a cataclismelor de tot felul. Rezultatul va fi nefericit: vom trăi încă şi mai mult în universuri paralele, vom avea încă şi mai puţin sentimentul că aparţinem aceleiaşi comunităţi (fie ea ţară sau cartier) şi că avem interese fundamentale comune. În final, ne vom implica încă şi mai puţin în viaţa socială şi politică.

Mai mult chiar. Sătui de mizeriile vieţii politice româneşti, vom tăia canalele pe care suntem alimentaţi cu interminabilele certuri între Băsescu şi consiliul general al capitalei, cu jaful oficializat practicat de baronii locali, cu figurile sinistre ale fotbalului românesc... Până la urmă, nu vom mai merge nici la vot... Iar rezultatele pot fi catastrofale.

Mă sperie perspectiva. Am renunţat la esca mea virtuală. Dar, în esenţă, întreg Internetul aşa funcţionează. Nu suntem expuşi informaţiei, ci filtrăm informaţia. Adică, implicit, alegem şi informaţiile pe care nu vrem să le primim. Să fie oare Internetul un pericol pentru democraţie?

În recenta sa carte Republic.com, Cass Sunstein afirmă că o "societate eterogenă" are nevoie de două lucruri: cetăţeni confruntaţi în mod inevitabil cu idei noi şi un set de "experienţe comune" care să permită o abordare matură a problemelor sociale. Împreună, aceste premise pot conduce la un spaţiu public în care membrii societăţii să-şi accepte diferenţele şi să conlucreze pentru interesele comune. Studiile lui Sunstein relevă tocmai acest fapt: puterea crescândă a consumatorilor de a filtra informaţiile pe care le primesc riscă să formeze "ghetouri informaţionale", enclave ce pot submina ideea de "spaţiu public", în care amestecul de fapte, idei şi opinii pune în mişcare mecanismele democraţiei participative. Din această perspectivă, Internetul poate fi considerat un pericol pentru democraţie.

Şi totuşi, Internetul pare să fie, dimpotrivă, un excelent mediu de coagulare a grupurilor. Reţeaua freamătă de mulţimea forumurilor de tot felul, în care oamenii schimbă păreri, dezbat probleme de interes mai mult sau mai puţin larg... Participă la ceva. Dar şi aici există o problemă: datorită scăderii costurilor (economice şi informaţionale) necesare pentru formarea grupurilor, acestea tind să devină mai puţin formale şi, totodată, mai puţin stabile. Ceea ce devine problematic atunci când trebuie întreprinse acţiuni. Organismele administrative sunt mai degrabă dispuse să dialogheze cu grupuri mari şi bine structurate. Nu au resurse pentru a dialoga cu grupuri mici, fără lideri, fără agendă, fără o identitate bine determinată. Lipsa reacţiei aduce frustrare între membri grupurilor, pierderea încrederii, apatie... De aici mai puţină stabilitate, mai puţină implicare.

Nu voi merge până acolo încât să afirm că Internetul este rău pentru democraţie. Din fericire cunosc destule exemple în care Net-ul s-a dovedit o armă de partea democraţiei. Însă armele sunt periculoase de oricare parte s-ar afla. Poate că nu-i o idee rea ca, deocamdată, să citim şi ziare care ne furnizează ştiri gata digerate, sau să o ascultăm pe Esca cea reală cum gângureşte despre violatori în serie.